Friday, June 2, 2017

Muribundului

























Muribundului


Nu ne-arăta când stai să mori
că mai preţioasă decât tot
este clipa suspendată deasupră-ţi
în lumina rece, orbitoare,
ce-ţi judecă patul
în care zaci în spital.

Nu ne-arăta că în lumina aceea păleşte nădejdea,
auriul potirului de unde ţi se întind,
divine, un trup şi un sânge,
dar coboară în tine
o pâine şi un vin în durere amare,
iar raiul şi iadul ţi se apropie
deopotrivă în beznă,
amândouă cu răcoarea
uşii deschise spre gerul de-afară.

Nu ne-arăta că spaima
pe care-o striveam în picioare,
când puneam pe fugă
o gânganie înrudită pământului,
sau păianjeni ţesând pânze
în ordinea gândurilor venite din cer,
ne coboară inima până să strângă la sine ţărâna,
iar mintea să sară nebună în gol,
zbaterea fluturelui cafeniu de noapte,
ferecând în felinare lumina din zi.

Spune-ne doar atât,
chiar prin vioaia-ţi chircire de frică,
cum clipa ta de fapt ţi-e bătrână,
că nu e şi-a noastră.

Căci noi încă auzim
copila mândră că ştie pe de rost „Tatăl nostru,”
atîtea cuvinte de sus
înnodate de buna nădejde,
răsărind în cer şi-n pământ,
sub un soare ce topeşte clipele blând
şi le preface în drumuri,
pe unde alunecarea-i uşoară.
Iar florile, vieţuitoarele toate
stau frânte-n culori prin vitralii,
ascultătoare la picioarele omului,
înveselindu-i genunchii îndoiţi de sfârşit.