Monday, June 12, 2017

Plângerea lui Adam

























Plângerea lui Adam


După ce le-am dat nume tuturor,
m-aşteptam să-mi stea cuminţi la picioare
să chem piatra şi să mi se gudure-n preajmă,
că iată, o cunosc,
iar copacul să mă-nsoţească cu umbra-i
de fiecare dată când ies afară
sub cerul fără nume,
plimbând turme de miei
ce-nduioşează frângerea cu lâna lor albă
şi cete de lei,
rânjind moartea în colţi.

M-am aplecat o singură dată
şi-am pierdut coroana domnească,
sărutând om ca mine,
dar cu buze cărnoase, moi odihnind
colcăiala din fruct,
măruntaiele rele,
de unde-i vor fi răsunat în bolta gurii
vorbele ademenitoare.
Acolo mă auzeam certânu-mi copiii,
făpturi ce-nchipuiau prin plâns,
prin grija de sine,
un părinte mai mare,
fără să ştie că au de trecut
prin bine şi rău.

Tot după ei, am coborât în valea plângerii,
când lucruri lipsite de viaţă, armele,
îi învăţaseră că pot să nu fie.
În preajma sângelui unuia,
am dat ochi în ochi cu jivina flămândă,
speriaţi, am cunoscut amândoi
că nu ne-aparţinem,
căci nu o strigasem demult,
iar când o făcusem,
urlam de durerea în care eram risipiţi,
eu, măcinat până-n pântec de pietre,
răsfirat în mâini şi picioare de crengi.