Monday, July 10, 2017

Câinele mort





















Câinele mort


De trei zile trăgeam de el să se trezească,
căci învierea amână viaţa şi moartea,
îl strigasem pe toate numele,
pe care cândva le primise
cu urechile  preschimbate în pâlnii,
char de nu-nţelegea măcar unul.

Câine bun, lătrase la tot răul străin,
recunoştea că tot ce vine la poartă,
în depărtarea de casă,
unelteşte ceva.

Prins în lanţ, îl smucea cu grumazul
într-o muzică demnă, greoaie,
întărind groaza
ce slăbea-n neputinţă,
în banalitatea de-a fi
aşa cum sunt câinii.

Ca toţi pare acum, când mort,
primeşte în colţii pierduţi,
depărtaţi de putrezire în rânjet
o-nlănţuire grea în miros,
moale în carnea roasă de viermi,
arătându-se în maţele potrivit răsucite,
în vreme ce grija-i lăsată afară,
unde o bâzâie roiuri de muşte.

Şi groaza nu era în chipuri sinistre,
cu care se umplu minţile vii
când îşi fac curaj să pună degetu-n rană,
ci-n primirea lor în smocuri de blană,
cerşind mângăierea,
ca şi cum nu ar fi altceva
în afara blândeţii.