Sunday, July 16, 2017

Cerneala albastră




















Cerneala albastră


Rezumatul vieţii este scris
cu cerneală albastră,
nu-i neagră, să ştii negru pe alb
unde s-a terminat ceva
şi unde-a-nceput.

Probabil că toate-au pornit
de la mâna tremurând,
asudând pe stilou
teama de-a tăia fără milă
amintirea ce iese din rând.

Şi rămân sărăcite,
date de-o parte,
femei ce-şi trăgeau rochiile
peste cap,
aşa cu trupul peste măsură,
sau le coborau pe picioare,
în valuri întinse,
ascunzându-le tălpile,
lipite totuşi adânc
pe pământ.

Se vor întâlni în bezna de-afară,
cu bărbaţii laţi în paltoane,
căci veniseră mereu numai iarna,
din pământurile pustiite de flori,
alungindu-şi umbra
peste viitorul şcolar,
aflat încă singur în bancă.

Pe mâinile sale,
pe alba hârtie,
unde-a scris totul drept,
ba şi în penarul de lemn,
sicriul armelor sale,
îi rămâne pata albastra,
alungită în colţuri de stele,
mustrarea că n-a ştiut
fără vină
să-mpuţineze multele chipuri.

Unele i se-adună rotunde,
ca litera „o” de la geamăt,
altele se strâmbă la el,
aşa, pentru a-l  face să râdă,
să afle dascălul mai degrabă
că şi rezumată,
viaţa lui e scrisă greşit.

Va zbiera din sala măreaţă
judecata mai aspră ca slova,
îngrozindu-l acolo,
în colţul din stânga,
fără să ştie de ce,
nici să conteze,
dacă are dreptate sau nu.