Wednesday, July 12, 2017

Însoţirea lipsită de nume

























Însoţirea lipsită de nume


Însoţirea lipsită de nume
copleşeşte ca venită de sus,
este umbra ivită din senin
când nu ştiai că ai nevoie de ea,
socotind că poţi vedea limpede,
neacoperit, cerul, pământul.

Apăruse mai întâi galbenă,
lumină întinsă peste leagănul pruncului,
când nici mama nu avea nume,
nici tatăl împietrit cu vorbele multe,
ce aveau să-ntrerupă o  viaţă
tăcerea căminului.

Păcatul şi l-a lăsat moştenire,
fiul l-a luat asupră-i
în zilele ferecării iubirii
sub un nume ori altul,
uitând că se plânge sau râde,
că se poate cânta altora fără ruşine,
numai dragostea neştiută
până la capăt.

Pe drumul ei mersese un timp,
prin vederi şi revederi înlănţuite-n ritual,
înfrigurat preot al unui zeu ascuns,
dornic să-i cunoască numele,
pentru ca astfel să-l prindă
în credinţa lui mare,
încercată de gândul că este singur în ea.

Dar însoţirea scăpa mai departe,
sclipea prin întunericul templului
dintr-un altar zărit de la poartă,
după ce rătăcise pe un chip ori altul
înainte de moartea lui
 în contururi neîmpărţite.

De acolo, tot fără cuvinte,
se hotăra judecata
pentru lipsa de recunoştinţă
faţă de cei care l-au mântuit,
fie şi pentru o vreme,
de traiul singur,
de-ncleştarea pierderii şi câştigului
omului altul,
de teama unui sfârşit
numai pe nume obştesc.