Friday, August 11, 2017

Flămând am fost




















Flămând am fost


Ceasurile de foamete: uşoara plutire
din picioarele începând să fie mai slabe,
gustul de praf ajuns până în gât,
ochii căscaţi peste lumea fără folos,
de unde nu se culege nimic de mâncare.

Dar nu se sfârşesc plecându-se capul,
nici cu bătaia timidă la porţi,
numai cu-n deget,
ori în sunatul la uşă,
numai un clopoţel tras de un şnur,
sau butonul dintr-un mecanism rafinat,
când aproape nu poţi fi decât în uitarea
că este un zid,
cum atâţia martiri căutaseră Omul,
tăbărând peste el măcinaţi
în colţii de fiare.

Ba creştetul celui flămând stă împotrivă
într-o migrenă temeinică
şi-ntremarea va fi în pâinea
de la nu se ştie cine primită,
căci este a lui.

Nici n-o împarte,
căci fraţii lui cred că nu e de-ajuns
- doar neciopliţii n-au răbdare
 s-aleagă mâncăruri -,
cred că bucatele se ţin în furculiţe de-argint,
nu se-apucă cu mâinile goale,
cu sufletul tot.

Îl vor ocoli, dar, de la mesele lor,
iar el va flămânzi iară,
apoi va găsi pâinea spre fiinţă,
să muşte din ea şi inima cerului,
căci de bună seamă se va lăsa mâncată de el,
bădăran fără nazuri.

Şi nu-i va spune nimic,
mana plouase mereu în pustie,
picurase din nimicul dinainte de lume,
de unde şi flămândul primeşte
rătăcirea de câine,
şi-n nădejde pâinea de piatră,
să-i fie altar pentru foame.