Thursday, August 10, 2017

Harem




















Harem


Dintre toate femeile
din haremul prinţului singur,
aleasa i-a fost adusă dintr-o ţară departe,
unde răsăritul mai alb
i-a ruşinat trimişii legănaţi maiestuos
pe cămile, plini de praf şi nisip.

Şi trupul ei era alb,
ocolise cu grijă
sub umbrela unde-nvăţase tăcerea
soarele ce-i înnegrea pe mai toţi.

Se-aşternuse la rându-i în patul prinţului,
ghemuită la-nceput ca un copil,
fără cuvânt,
fără să-nveţe vreunul deşucheat
de la femeile negricioase
stăpâne-n harem,
ce ştiau arta dragostei cuvânt cu cuvânt,
prin sâni şi prin coapse,
prin cotloane ascunse din trup,
unde-i mână pofta pe bărbat şi femeie.

Iar pinţul o iubea pentru că-i primea vorbele
fără să-nţeleagă nimic,
dar atentă să tacă precum se cuvine,
să se-ntindă să fie iubită,
ori să se-mbrace cu gesturi serioase,
urmând vocea lui aspră sau dulce.

Şi-aflase că vocea grăbită, pregătind vreun ospăţ
unde să-i primească pe mulţi,
repetarea-n oglindă a vorbelor  ce-avea să le spună
primindu-i cu bucurie-n lumină,
o făceau să se ridice mai sobru,
să-şi strângă pe trup rochiile
ţesute de croitori pentru întregul harem.

Iar îngrijorările lui,
întunecate presimţiri doar şoptite,
despre moarte, boală, război,
gândurile sale ca minaretul spre cer de înalte,
o făceau să se lase iubită,
 nu mai fie nimic.

Şi doar pentru asta domnise el singur,
să risipească tot pentru alţii,
iar ei, fără chip,
să iubească pierderea lui.