Tuesday, August 8, 2017

Magistrul

























Magistrul


Când magistrul îi cere răspunsul corect,
elevul tace, nu-l ştie,
simte că deasupra sprâncenelor sale
ar putea fi ceva,
iar durerile uşoare de cap,
fierbinţeala din tâmple,
sunt mâinile ce răstoarnă
boarfe aruncate grămadă,
scormonind să găsească
lucrul pierdut.

Dar privirea-i pluteşte prin sala prea mare
ca oamenii să-şi facă acolo sălaş,
potrivită numai pentru aerul greu,
care se-ntinde acum încă mai mult
decât în timpul când liber ştia,
mai închis, închizând şi răspunsul,
de parcă ar râde că respiri ce nu ştii.

Prin el, bucuros zărea reflectoarele
din sala mare de teatru,
lumina prinsă meşteşugit în tavan,
închipuia că stăpâneşte odată cu ea,
alunecând pe razele-i dansate de praf,
jocul actorilor,
fiinţarea lor liberă-n alţii.

Şi ar putea să afle lumina şi-acum,
dacă s-ar deschide ferestrele larg
şi-ar vedea-o cum cade
peste case şi pomi,
peste toţi care n-au habar de nimic.

L-ar vedea atunci pe magistru mai jos,
cum se roagă de el să nu ştie nimic,
să păstreze tăcerea,
pentru a fi barem magistru,
ştiutor peste mulţi,
deşi e umbrit de răspunsuri.