Thursday, August 3, 2017

Prea sus






















Prea sus


Ştii, îmi plăcea înălţimea,
ochii mei doar s-au urcat şi acum în văzduh,
au trecut peste câteva cercuri de timp,
cât să văd cum stăm împletiţi,
arcuindu-ne spinarea la soare,
prinzându-i pe mâini şi picioare
alba lumină,
iar chipurile noastre se topiră pe semne,
la fel şi formele trupului,
care-aduc bărbaţi şi femei laolaltă.

Dar suntem prea sus pe faleză,
prăpastia din pământ roşiatic de-alături
ne-ndepărtează de marea verde şi-albastră,
goneşte şi viaţa, doar fiinţe cu aripi
îşi sapă cuiburi în ea.
Eu nu, căci mi-e teamă să urc pe de-a-ntregul,
m-am răsturnat odinioară, copil,
pe scări în spirală, de lemn,
în casa bunicilor, duhuri bătrâne,
şi cunosc cum te pierzi
odată ce-a căzut peste tine
moştenita durere.

Şi n-am credinţa care să mute muntele,
de-aş mai fi copil, încrezător în joaca serioasă,
l-aş putea gâdila
cu picioare de muşte neştiutoare-n micime,
încât să plesnească de râs ca uriaşul nătâng,
să ajungem mai jos, aproape de mare,
iar acolo, ca o altă minune,
să ne dăm botezul păgân, nume aceleaşi,
încât să nu le mai uităm niciodată.