Sunday, August 13, 2017

Rătăcirea slujitorului negru




















Rătăcirea slujitorului negru


Pe semne c-a trecut multă vreme
de când fugeam prin pădure cu-ai mei,
zi după zi după hrana
cu patru picioare,
care uneori ştia să fugă
alături de săgeata trecută pe lângă,
alteori se-ntorcea să ne-mpungă,
mai năvalnică trecere,
trosnind crengi
şi răscolind cu teamă frunzişul.

Dar prin voia zeilor,
mereu cu ochii mutaţi, pentru bine,
când la fiară, când peste noi,
o biruiam deseori,
iar ea în valuri de sânge,
îşi zvârcolea pântecul gras,
până când, cu ochii umezi,
ne-ncredinţa că ne lasă,
vii şi puternici,
să trecem mai departe ca ea.

Dar sătul să umblu tot timpul bezmetic,
m-am dus în casa stăpânului alb,
cu pielea năpădită de vene
prin care sângele pare că stă,
cum toate-i stau împrejur.
Să spun că-i slujesc ar fi o minciună,
căci zăbovesc ca oamenii albi în fotoliu,
mi-o spun purceii de lapte
cu fuga-ngheţată,
iar când îi bag în cuptor
aud cum sfârâitul goanei de moarte
îl ţin pentru ei.

Ăstimp, eu mă văd spre sfârşitul bătrânilor,
fără să fac barem un pas,
arareori în oglindă,
alte câteva clipe la baie,
când lepăd fuga din mine,
ce musteşte-n sudoare,
încă sălbatic.
Şi nu-i pricep pe stăpâni,
când promiteau că voi fi altceva,
căci nu se-ntâmplă nimic pe la ei,
eu doar îmbrăcat-am livreaua,
ei se-ascund în haine mai scumpe.

Şi pare că nimeni nu moare,
bătrânii lor numai se-ntind
încă o dată în pat,
ba chiar şi fata lor,
despre care slugile toate bârfeau
că are-o poveste,
din dragoste fugind cândva de acasă,
s-a otrăvit dintr-o sticluţă
ca multe altele,
de unde-şi dădea cu parfum,
iar eu le şterg şi acuma de praf
şi jur că-n niciuna nu am găsit
decât florile moarte,
aşezate apoi în sicriu.